O casă nu se construiește doar din cărămidă, lemn și piese de mobilier alese cu grijă, ci și din cuvintele care îi definesc pe cei care locuiesc sub același acoperiș. Limba pe care o vorbim ne trădează intențiile, pentru că fiecare cuvânt spune ceva despre noi și fiecare cuvânt are o poveste.
Limba pe care o vorbim ne trădează intențiile, pentru că fiecare cuvânt spune ceva despre noi și fiecare cuvânt are o poveste. V-ați întrebat vreodată de ce românii, deși vorbesc o limbă latină, au abandonat în mare parte termenul „amor” în favoarea slavonului „iubire”? Răspunsul ascunde o întreagă psihologie a relațiilor. Există cuvinte care, deși nu denumesc grade de rudenie, dau numele partenerilor în funcție de sentimente, având puterea de a „oficializa” și de a oferi o notă de autenticitate unei legături.
Mitul creației și dualitatea din cuplu
Rădăcinile căutării noastre se află în Biblie, unde se sugerează că omul este făcut de două ori. De atunci, cele două jumătăți se caută în lume pentru a se reuni prin iubire. Mai la vale vom vedea si cum a evoluat iubirea.
Apare însă o dualitate a sentimentului erotic: dorința de dominare a celuilalt, dar și dragostea pură pentru el. În dinamica unui cuplu, bărbatul caută adesea, nativ, împlinirea sexuală, în timp ce femeia are nevoie, înainte de toate, să se simtă iubită. Este interesant să privim cum a evoluat chiar termenul care o definește.
Iubit și iubită: De la Biserică la unirea fizică
Cuvântul provine din slavul „ljubiti” (drag) și a intrat la noi prin scrierile bisericești, având inițial un sens de apropiere spirituală, de apropiere cu Dumnezeu:
„Pentr-aceea, iubiții miei creștini, astădzi simtem chemați de Lazar” (Varlaam, Cazania) sau „Că se izbăvească-se iubiții tăi” (Psaltirea Hurmuzaki).
La început, acest sentiment definea strict legătura profundă și personală cu Dumnezeu. Era ceva transcendent, ce nu se putea explica sau conceptualiza prin rațiune. De aceea, până în ziua de astăzi, avem moștenită această percepție: iubirea pură (fără referire la actul erotic) rămâne un mister inefabil, imposibil de definit complet.
De la această dragoste sacră, termenul face un pas important și trece la sensul de „iubit” pentru creștinul de lângă tine, adică pentru oamenii reali care formau comunitatea Bisericii, se adunau laolaltă și împărtășeau aceleași trăiri umane și spirituale. Cuvântul începe astfel să exprime sentimentele pe care o persoană le are pentru o altă persoană:
„Iubitule, mă rog să ai spor în toate și să mergi bine cu sănătatea, precum bine mergi cu sufletul” (Biblia sau Sfânta Scriptură, p. 252).
Tocmai prin această punte- în care cuvântul a învățat să descrie afecțiunea dintre oameni, termenul a ajuns să-i denumească pe femeia sau bărbatul din viața cuiva, păstrându-și în vorbirea curentă aceeași semnificație profundă. Putem spune că, deși cuvântul s-a desacralizat de-a lungul secolelor, el păstrează vie amprenta creației divine și astăzi. Semnificația lui profundă s-a fixat definitiv și în operele literare consacrate: „De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte” (M. Eminescu).
Astăzi, înțelesul s-a specializat și a devenit un apelativ rezervat adulților. „Iubit” și „iubită” (asociate popular și cu arhaicul „a se drăgosti”) oferă un statut de maturitate și autenticitate, fiind folosite de persoanele care au trecut relația prin „împlinirea și unirea fizică”- o legătură bazată pe cunoașterea profundă și sexuală a celuilalt. Tot din această sferă slavă („dragu”) vine și apelativul „drag/dragă”, care însemna inițial „prețios” - amintindu-ne că o ființă dragă este, la origini, o ființă prețioasă pentru noi.
Expresia “cu drag”- astăzi, când oamenii folosesc formula „Cu drag” la finalul mesajelor adresate unor necunoscuți, valoarea inițială a termenului se pierde, fiind transformată dintr-o recunoaștere a unicității celuilalt într-o simplă și rigidă formulă de politețe cotidiană.
Cuvântul vrea, la nivel declarativ, să mimeze (chiar dacă persoana care îl folosește nu are această intenție) o apropiere caldă, dar fiind folosit pe bandă rulantă, s-a transformat într-un clișeu golit de conținut, devenind paradoxal de rece, s-a desemantizat.
Prietenul vs. Amicul: Granițele apropierii
- Prieten, prietenă: Provine din slavonul „prijateli” (înrudit cu verbul „priimati” - a primi). Simbolistica este puternică: în timp ce nevasta era cea pe care o „aduceai” în gospodărie, prietenul era cel pe care îl „primeai” în casă. A apărut tot în biserică („Li-s prietin cu credință” – Dosoftei), a trecut prin alianțe istorice sau pacte politice („prieteșug” – Neculce), termenul trece în a ”legaliza” relația dintre două persoane (”prietena mea”, ”prietenul meu”). Este folosit pentru începutul relației dintre cei doi. Când cineva folosește termenul „prieten”, transmite un mesaj de deschidere și apropiere caldă; este o zonă de siguranță în care persoana de lângă noi mai are (încă) o șansă reală de a ne împărtăși și transmite dragostea. Din prieten poți deveni iubit.
- Amic, amică: Introdus în secolul al XIX-lea sub influența limbii franceze pentru a demonstra latinitatea limbii, amicul nu face parte din fondul principal lexical. Se află pe o treaptă inferioară, este mult mai slab încărcat afectiv și este folosit adesea ca instrument de distanțare rece, pentru a semnala lipsa oricărui interes romantic. Termenul a devenit instrumentul lingvistic suprem pentru ceea ce astăzi numim friendzone: o barieră definitivă dincolo de care șansele de a împărtăși o iubire sunt nule. De la statutul de amic este aproape imposibil să mai urci spre cel de prieten pentru a spera, cândva, la cel de iubit.
- În acea epocă, să folosești „amic” în loc de vechiul „prieten” (perceput ca slav și învechit) era o marcă a modernității- un comportament izbitor de asemănător cu cel al tinerilor de astăzi, care înlocuiesc termenii românești cu împrumuturi din engleză de tipul „bro” sau „dude” pentru a suna conectați la prezent.
Cum societatea și mass-media schimbă valoarea cuvintelor
Evoluția comunității și influența televiziunii au modificat dramatic sensul unor cuvinte care descriau odinioară legături exclusiv spirituale sau literare:
- astăzi sinonim cu amanta ascunsă, termenul a intrat în limbă tot prin scrierile bisericești, din slavul (drag). Inițial, ibovnica era o persoană care împărtășea iubirea spirituală, curată, pentru Dumnezeu.
